marți, iulie 12

Maturizare



Am facut 30 de ani.
Ma simt ca la 20 de ani aproape. Un pic mai sigur pe mine decat la 15-16 ani. Dar aproape la fel ca la 15-16 ani. M-am mutat de acasa, de la mama si de la tata. Dar asta nu a fost o schimbare atat de mare. Acum daca nu am chef sa fac ceva, pot sa o las pe mai tarziu fara sa ma simt prost fata de ei. M-am insurat. M-am si ingrasat. Nu mai alerg dupa caprioare si asta se vede pe cantar. Aproape mereu am cautat relatii de durata si am fost fidel, asa aici chiar nu simt nicio diferenta. Cantitatea de sex poate a scazut, dar calitatea parca e mai buna. Oricum, sunt mai obosit decat la 20 de ani asa ca nu resimt sau regret scaderea cantitativa chiar daca ea exista.

La 20 de ani principalele griji erau sa am gel de par (acum nu prea mai am par, deci e ok), sa imi iau examenele, sa imi fac o prietena/sa mentin relatia si cam atat. Acum... Acum parca am griji chiar mai putine. Am inceput sa am cateva rutine si e chiar placut: munca, nevasta, prieteni, mancare, somn. As zice ca e mai bine chiar acum decat la 20 de ani.

Doar ca... Evident, exista un doar ca! Nu poate fi totul perfect la infinit. Asa ca rutina mea placuta pe care am construit-o in ultimii ani, se va spulbera. In mai putin de 2 luni voi fi tata. Toata viata mea se da peste cap. Imi doream de ceva vreme sa se intample asta, habar nu aveam ce insemana, dar acum, ca bebele vine, e un pic infricosator.

Desi nu mai stau cu ai mei de cativa ani, desi lucrez de si mai multi ani, desi am terminat scoala pana acum nu am avut senzatia ca ma maturizez. Rutine, placute sau nu, dar nu aveam prea multe responsabilitati. Eram responsabil sa fiu bine, eram responsabil sa fie nevasta-mea zambitoare si sa nu ii incrunt pe altii. Ce sa mai, nu prea multe si clar nu prea grele. Abia acum, la 30 de ani pot sa spun ca simt ca ma maturizez, cand bebele da tot mai tare din picioare in burta la maica-sa. 

Habar nu am ce o sa urmeze, dar in 2 luni nu va fi doar viata mea, deciziile pe care le voi lua nu ma vor afecta doar pe mine (si un pic pe cei din jur). De acum  nu sunt responsabil doar pentru mine, voi fi responsabil si pentru viata copilului meu.
Iar chestia asta ma cam sperie. Adica ma inspaimanta. Nu am tinut pana acum niciun copil care sa nu fie capabil sa vorbeasca in brate. Si nu e doar asta.
Vad lumea asta ca o serie de relatii deterministe si chiar cred in karma. D-asta mereu am incercat sa fiu bun. Nu am vrut sa niciodata sa fiu cel mai bun, am vrut mereu (exceptand unele momente de egoism) sa nu am un impact negativ asupra celorlalti, chiar daca asta a insemnat sa fiu neutru, nu neaparat bun.
Si, in lumea asta determinista, cum sa faci in asa fel incat sa influentezi pozitiv viata unei buburuze de 3 kilograme si ceva, care nu stie sa vorbeasca si nu comunica cu tine decat prin plans si temperatura? De unde sa stiu ce e bine si ce e rau si mai ales cum sa fac sa pot sa ii ofer doar ce e bine pentru el.
Simt ca asta inseamna ca ma maturizez. Simt ca vremea far-de-grijilor se duce si acum o sa am cea mai importanta grija pe care o poate avea cineva vreodata. Mai importanta decat orice job, functie publica. Degeaba as fi responsabil pentru o tara intreaga, degeaba as fi Putin sau Obama si la degetul meu mic sta butonul aresenalelor nucleare din intreaga lume. Toate astea sunt rutine neinsemnate si responsabilitati impartite cu alte mii si mii de oameni si tot imatur as fi. In mai putin de doua luni cea mai mare grija a mea va fi o fiinta firava incapabila sa comunice articulat de al carui viitor voi fi responsabil, doar eu (si maica-sa).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu